Thursday, January 25, 2007
Wednesday, January 17, 2007
Istoria Egiptului
Miṣr, numele arabic oficial al Egiptului, este de origine Semitică, însemnând probabil 'o ţară' sau 'un stat'. Numele Egipt îşi are originea în latinul Aegyptus derivat din cuvântul grecesc antic Αἴγύπτος "aiguptos", care la randu-i este derivat din antica frază egipteană ḥwt-k3-ptḥ ("Hut ka Ptah"), numele unui templu al zeului Ptah la Memphis.
Regularitatea şi bogăţia revărsărilor Nilului, precum şi o oarecare izolare determinată de deşerturile din est şi vest, au condus la dezvoltarea uneia din cele mai importante civilizaţii ale antichităţii. Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizaţie a lumii mediteraniene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.
Primul regat unit a fost fondat de regele Menes, pe la 3200 î.Ch, fiind stăpânit de numeroase dinastii aproape trei milenii. Sub conducerile faraonilor Tutmes şi Ramses, prin cucerirea Africii şi Asiei, Egiptul devine un imperiu. Ultima dinastie nativă, a căzut sub dominaţia persanilor, în 595 î.Ch. şi cucerit apoi de Alexandru cel mare în 320 î.Ch.
Nu numai arta egipteană şi monumentele colosale au atras prin frumuseţea tainică şi prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi şi pe romani ca şi pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înţelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
Politică
Articol principal: Politica Egiptului
Egiptul este o republică din 18 Iunie 1953. Preşedintele Mohamed Hosni Mubarak este preşedintele republicii din 14 Octombrie 1981, urmându-i în funcţie lui Anwar Sadat. Mubarak este în prezent la al cincilea mandat în fruntea ţării. Este liderul Partidului Naţional Democrat, în prezent la putere. Ahmed Nazif a fost ales în functia de prim-ministru în 9 Iulie 2004 în urma demisiei lui Ateb Obied.
Egiptul operează sub un sistem prezidenţial multipartit unde puterea executivă este împarţită între preşedinte şi prim-ministru. Alegeri prezidenţiale si parlamentare sunt organizate în mod frecvent, ultimele fiind ţinute în 1999 iar urmatoarele fiind programate pentru Octombrie 2005. Totuşi, organizaţiile non-guvernamentale internaţionale şi-au manifestat îngrijorarea în privinţa libertăţii de expresie şi a intervenţiei guvernului în alegerile locale.
Reşedinţa permanentă a Ligii Statelor Arabe este Cairo. Egiptul a fost primul stat arab care a încheiat pacea cu Israel prin semnarea tratatului de pace Israelo-Egiptean la Camp David în 1978.
Regiuni
Articol principal: Regiunile Egiptului
Egiptul este împărţit în 26 de regiuni:
Geografie
Articol principal: Geografia Egiptului
Pe lângă capitala Cairo, alte oraşe importante ale Egiptului sunt Alexandria, al-Mansurah, Aswan, Asyut, El-Mahalla El-Kubra, Giza, Hurghada, Luxor, Kom Ombo, Port Safaga, Porto Said, Sharm el Sheikh, Shubra-El-Khema, Suez şi Zagazig.
Pe teritoriul Egiptului se întind şi părţi din deşertul Sahara şi deşertul Libian. Aici se găsesc oaze, printre care se află Bahariya, Dakhleh, Farafra, Kharga sau Siwa.
Egiptul se învecinează cu Libia la vest, cu Sudanul la sud şi cu Israelul la nord-est. Ţara controlează canalul Suez, care leagă Mediterana de marea Roşie.
Rolul important pe care îl are Egiptul în geopolitică vine de la poziţia sa strategică ca punte terestră între Africa şi Asia, şi ca punct de trecere între Marea Mediterană şi oceanul Indian.
Economie
Articol principal: Economia Egiptului
Economia Egiptului este dependentă în principal de agricultură, media, exporturile de petrol, turism şi de cei peste 5 milioane de egipteni care lucrează în străinătate, preponderent în Arabia Saudită, Golful Persic şi Europa.
Construirea barajului de la Aswan în 1971 şi a lacului Nasser rezultat în urma acestuia au alterat pozitia Nilului în agricultura şi ecologia Egiptului. O populaţie în continua creştere (cea mai mare din lumea arabă), teren arabil limitat şi dependenţa de Nil determină suprataxarea resurselor si stres social.
Guvernul a încercat să pregătească economia pentru noul mileniu prin reforme economice şi investiţii masive în comunicaţii şi infrastructură, finanţate cu fonduri americane. Egiptul este cel de-al doilea beneficiar de asemenea fonduri din partea Statelor Unite după Israel. Condiţiile economice încep să se îmbunătaţeasca considerabil după o perioadă de stagnare datorită adoptării unor politici liberale de către guvern cât si datorită veniturilor din ce în ce mai ridicate din turism şi a bursei de valori.
Demografie
Artico principal: Demografia Egiptului
Egiptul este cea mai populată ţară a Africii cu o populaţie de apoximativ 74 milioane de persoane. Majoritatea populaţiei este concentrată de-a lungul Nilului, fiind în proporţie de 90% de religie islamică, restul fiind creştini(în pincipal copţi).
Cultură
Vestimentaţia Egiptului Antic
Articol principal: Vestimentaţia Egiptului Antic
Arta egipteană
S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă reprezentarea personajelor în atitudini convenţionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. În realitate este mai degrabă o artă funerară, a artă ale cărei monumente erau destinate cultului morţilor sub diferite forme. Ar fi inexact să considerăm operele de artă egiptene ca o expresie a vieţii religioase intense.
Arta egipteană nu este o adeziunea la divinitate şi nici o credinţă fierbinte în transfigurarea vieţii după poruncile lui Maat ce reprezentau adevărul şi dreptatea. Această artă exprimă năzuinţa ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogaţi şi puternici, să continue şi pe lumea cealaltă.
Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora faptul că ele au fost create cu preţul unor mari suferinţe omeneşti. Herodot relatează, admirând piramidele, suferinţele şi munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalţe: “Au fost necesari două zeci de ani ca să se zidească piramida însăşi…” Despre faraonul care a construit-o scrie: “După ce Keops a domnit, poporul a îndurat tot felul de suferinţe … el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina să tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucrează fără odihnă în număr de o sută de mii, schimbaţi la fiecare trei luni. Poporul copleşit a construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, şi el era o lucrare, cu puţin mai mică decât piramida însăşi, după cât mi se pare.”
Sigur este însă că arta egipteană există de peste trei zeci şi trei de secole, adică, după cum afirma E. Drioton şi P. du Bourguet în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas cel mai mare număr de mărturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât de la arta grecească, romană sau asiro-babiloniană.
Dar egiptenii nu aveau noţiunea de artă în sensul pe care îl cunoaştem noi astăzi. Artiştii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din sec. VI-V î.H. sculptorul şi pictorul capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt anonime tocmai fiindcă artistul nu era socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta egipteană era o artă angajată, având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului, aş cum o icoană ortodoxă nu năzuieşte la exprimarea frumosului, ci să reprezinte o alegorie a binelui, a virtuţii. În ceea ce priveşte conceptul de frumos în egipteană se ştie că acest termen are şi sensul de “bun” (moral şi utilitar) şi sensul de “frumos” (estetic). Aceste tendinţe sunt vizibile încă din imperiul vechi, unde cele două sensuri coexistă. În greacă termenul “frumos” – kalos capătă sensul de “bun” doar în epoca creştină.
Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumuseţea ei, ci înţeleasă, interpretată prin degajarea sensului magic şi mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei trebuie citit şi pus în relaţie cu împrejurările, locurile, personajele, zeităţile, episoadele mitice sau acţiunile magice la care se referă. O operă de artă egipteană trebuie aşadar nu admirată pentru frumuseţea ei, ci citită, înţeleasă în sensul în care scrie Spinoza: “Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere” (“Să nu râzi, să nu plângi, nici să admiri, ci să înţelegi”).
Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variaţii de gust, nici influenţe exterioare nu au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului credinţelor şi religiilor egiptene, ci pe stabilitatea şi constanţa modului de producţie tributal, care s-a menţinut până în vremea dominaţiei bizantine şi arabe. Neschimbate au rămas şi interdicţiile ritualice, vrăji, descântece, mituri, ceremonii sacre şi practici magice pe care le putem numi “religiile egiptene”. Odată cu declinul statului egiptean şi cu biruinţa creştinismului se dezvoltă o altă artă, diferită de cea “arhaică” egipteană.
Câtea caractere esenţiale ale creaţiei egiptene de-a lungul veacurilor ar fi:
- O operă de artă egipteană este recunoscută cu multă uşurinţă printre multe alte creaţii pentru că ea are atribute absolut specifice. Unicitatea artei egiptene frapează pe orice om de cultură prin originalitatea singulară a caracterelor ei constituente.
- O operă de artă egipteano nu este o creaţie gratuită, o căutare a frumosului în sine, ci are un sens mitologic ori mistic care trebuie căutat, identificat.
- Imobilismul artei egiptene şi lipsa ei de evoluţie sunt urmări ale imobilismului modului de producţie tributal.
- Arta egipteană a fost anonimă şi nu cunoaştem decât foarte rar numele sculptorilor sau al pictorilor care au realizat o operă. Aceasta se datora şi faptului că la o operă au colaborat mai mulţi artizani, creaţia artistică fiind colectivă. Diodor din Sicilea scrie: “Astfel, după ce artizanii s-au înţeles între ei asupra înălţimii statuii, se duc să facă fiecare la el acasă părţile pe care şi le-au ales.”
- În pictură şi în sculptură artiştii egipteni folosesc o serie de reguli cu privire la proporţiile corpului omenesc, canon: reprezentarea feţei şi chipul omenesc în general urmează o convenţie impusă de fondul magic şi mitic al artei egiptene.
- Culorile din picturi, ca şi cele cu care se acopereau statuile, aveau un anumit sens magic.
Pentru studierea artei egiptene criteriul cronologic este lipsit de semnificaţie din două motive. Primul este datorită imobilismului artei, care face creaţiile din imperiul vechi să fie similare celor din mileniul I î.H. Al doilea motiv este faptul că a existat în istoria artei egiptene o epocă marcată de arhaism, în vremea dinastiei saite, când au început să se reproducă opere similare celor din imperiul vechi.
Demografie
Demografie
Demografia este studiul dinamicii populaţiilor umane. Ea cuprinde studiul mărimii, structurii şi distribuţiei populaţiei, precum şi modul în care o populaţie se modifică în timp în urma naşterilor, deceselor, migraţiei şi îmbătrânirii. Analiza demografică se poate referi la societăţi întregi sau la grupuri definite după diferite criterii: nivel de educaţie, naţionalitate, religie, etc.
Date şi metode
În demografie, se utilizează adesea cantităţi mari de date, colectate de exemplu din recensăminte şi din registrele ţinute de birourile de statistică a populaţiei, în care se înregistrează naşterile, decesele, căsătoriile, etc. Datele demografice mai pot rezulta din sondaje efectuate în scop comercial, bazate pe metode de estimare indirectă. Primul recensământ modern a fost condus în SUA în 1790, cu toate că unele ţări scandinave -- de exemplu Islanda şi Danemarca -- au avut recensăminte şi mai devreme.
Îm multe ţări, în special în lumea a treia, obţinerea unor date demografice de încredere este dificilă, în mintea multora recensământul fiind asociat cu taxarea, ceea ce îi determină să absenteze de la acest proces. În anii 1980, de exemplu, populaţia Nigeriei a fost estimată la 101 milioane, însă la recensământul din 1991, chiar ţinând cont de fenomenul de absentare voită, numărul locuitorilor ţării a trebuit reestimat la numai 89 de milioane.
Istorie
Cartea Natural and Political Observations ... upon the Bills of Mortality, publicată în 1662 de către John Graunt conţine un tabel al vieţii destul de primitiv. Matematicieni precum Edmond Halley, au dezvoltat tabelul sub forma matematicii asigurărilor de viaţă. La sfârşitul secolului XVIII, Thomas Matlhus a tras concluzia că populaţiile neverificate, sunt subiectul unei potenţiale creşteri. El se temea că o oarecare creştere a populaţiei ar putea pune în pericol cantitaţile de hrană, ducând la creşterea foametei si a sărăciei. Mai târziu Gompertz şi Verhulst vor prezenta modele mai complexe de analiză a populaţiei.
Tranziţia demografică
Contrar prezicerilor lui Malthus, dar în aceeaşi linie cu ideile sale, creşterea naţională a populaţiei în mai toate ţările dezvoltate, a ajuns pe undeva pe la zero, fără să fie ţinute în frâu de foamete sau sărăcie, deoarece oamenii din ţările dezvoltate tind să aibă mai puţini copii. Indicele de creştere a populaţiei a scăzut, în ciuda faptului că speranţa de viaţă a crescut în acele ţări. Această matriţă, de creştere lentă, sau de inexistenţă a creşterii, în ţări preindustrializate, urmată de o creştere rapidă, urmată apoi de o creştere lentă odată ce fenomenul se termină se numeşte tranziţie demografică.
Aceeaşi "modă" se observă în mult mai multe ţări aflate în dezvoltare, astfel încât, decât să o ia creşterea razna, ea să fie diminuată secolul urmator, până când se va ajunge la un punct fix. Schimbarea s-ar putea face şi cu migrări masive de populaţie, din zone mai mult ocupate către cele mai puţin ocupate. În Statele Unite se asteaptă ca până în 2015, numărul nou-născuţilor să scadă şi la fel să se întâmple şi cu copii sub 15 ani până în 2025. În Austria se aşteaptă ca până în 2070, populaţia Terrei să crească până la 9 miliarde de locuitori.
Bibliografie
- Paul R. Ehrlich, 1968 - Bomba populaţiei, un pamflet neo-malthusianist.
- Phillip Longman, 2004 - Căruciorul gol, cum afectează naşterile prosperitatea globală şi ce trebuie să facem pentru asta.
- Analiza Institutului Naţional de Statistică, document cu drepturi de autor, oferit sub licenţă Fair Use de către Institutul Naţional de Statistică.
- Korotayev A., Malkov A., Khaltourina D. Introduction to Social Macrodynamics: Compact Macromodels of the World System Growth. Moscow: URSS, 2006 [1].
Sociologie
Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separa oamenii, nu numai ca indivizi dar şi ca membri ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor. Termenul este un neologism inventat de Auguste Comte.
SOCIOLOGIA: este studiul vietii sociale umane, a grupurilor si societatilor. Este un demers indraznet si de mare responsabilitate intrucat subiectul ei este rezultatul propiului nostru comportament ca fiinte sociale. SOCIOLOGIA poate fi definita ca fiind studiul sistematic al societatilor umane, punand accent in special pe sistemele moderne industrializate.
A invata sa gandim in termeni sociologici inseamna a cultiva imaginatia. Munca sociologica depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea "imaginatia sociologica".
STRUCTURĂ SOCIALĂ: se referă la faptul că ansamblul social al vieţii noastre, nu constă doar în însuşiri întâmplătoare, de evenimente sau acţiuni; ele sunt structurate în moduri disticte. Se face o distincţie între scopul comportamentului – ceea ce intenţionăm să facem, să se întâmple şi consecinţele neintenţionale. Uneori acţiunile intreprinse cu un anumit scop au consecinţe care de fapt împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea socială şi transformarea socială la schimbările prin care trece aceasta. Fundalul pe care şi-au făcut apariţia originile sociologiei îl reprezintă seria de schimbări radicale produse de Revoluţia Franceză în 1879 şi Revoluţia Industrială în Europa. Factorul cheie a fost folosirea ştiinţei în locul religiei. În constituirea găndirii sociologice un rol important la avut autorul francez „Auguste Comte” , cel care a inventat cuvântul SOCILOGIE, el a folosit de fapt „fizică socială”. Credea că poate cunoşte societatea cu ajutorul ştiintei, şi o considera ultima ştiinţă care devia din fizică, chimie şi biologie.
Printre fondatorii clasici ai sociologiei se disting 6 personalitati: Auguste Comte, Karl Marx, Émile Durkheim, Ferdinand Tönnies, Vilfredo Pareto si Max Weber.
Karl Marx: a încercat şi el să explice schimbările care aveau loc în timpul Revoluţiei Franceze în societate. S-a concentrat legăturii dintre problemele economice şi instituţiile sociale. Schimbările erau legate de dezvoltarea capitalismului.
Émile Durkheim: autor francez după părerea lui sociologia pentru a deveni ştiinţă trebuia să studieze starea economiei şi influenţa religiei. Primul său principiu a fost că Socilogia „studiază faptele sociale ca nişte lucruri”. Credea că tot ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurile împărtăşite de membrii ei. Diviziunea muncii înlocuieşte treptat religia. S-a ocupat de analiza suicidului, deşi se pot aduce obiecţii studiului lui Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică a cărei relevanţă pentru sociologie rămâne şi azi.
Max Weber: a studiat religiile din China, India şi Orientul Apropiat, comparând sistemele religioase Weber conchidea că anumite aspecte ale creştinităţii au influenţat puternic afirmarea capitalismului: şi consideră că e unul din factorii care determină schimbarea societăţii. Pentru el birocraţia e un mod de organizare a masei de oameni.
Michael Foucault şi Jürgen Habermas: fondatorii ai sociologiei clasice si cei mai importanti ganditori sociologi contemporani. M. Foucault se referea prin opera sa la studiile sale despre birocraţie, dezvoltarea închisorilor, spitalelor, şcolilor şi altor organisme cu largă răspândire. După Foucault exualitatea nu a existat dintotdeauna a fost creată în procesul dezvoltării sociale. Herbermas influenţat de Marx şi Weber, crede că nu societăţile capitaliste , schimbarea este permanent prezentă şi revine la conceptul de Anomie al lui Durkheim, dar în manieră nouă şi originală.
Anthony Giddens - Sociologie, Capitolul 1 Ce este sociologia?
Etnologie
Etnologie este un termen care provine din: cuvântul grec ethnos (grup uman cu trăsături comune, tagmă, societate de indivizi asemănători), tradus în epoca modernă drept etnie, grup lingvistic sau rasial, comunitate, popor, naţiune
Etnologia a primit astfel două accepţiuni:
(1) studiu al etniilor sau grupurilor/comunităţilor etnice, diferite de etnia (şi cultura naţională a) cercetătorului;
(2) studiu al propriei etnii naţionale, al obiceiurilor şi folclorului naţional, considerat a fi exprimat de grupuri sociale "privilegiate" (precum ţăranii), care moştenesc trăsături culturale arhaice şi astfel descriu forme culturale "autentice".
Prima accepţiune se datorează Şcolii franceze de etnologie şi antropologie şi este legată de cercetările etnologilor/antropologilor francezi asupra culturilor coloniale; cea de a doua, Şcolii germane şi este legată de studierea poporului şi culturii naţionale germane (Völkerkunde). În România şi ţările estice a predominat şi predomină a doua accepţiune a termenului, pentru prima accepţiune fiind folosit din ce în ce mai mult termenul de antropologie culturală.
În lucrarea sa Antropologia structurală (1959), antropologul francez Claude Levi-Strauss, propune o clasificare care depaşeşte această separare între două ştiinţe, vorbind despre trei etape ale unei aceleiaşi discipline:
Etnografia "corespunde primelor stadii ale cercetării: observaţie şi descriere, muncă de teren; o monografie referitoare la un grup destul de restrâns pentru ca autorul să fi putut strânge cea mai mare parte a informaţiei sale datorită unei experienţe personale"
Etnologia "reprezintă un prim pas spre sinteză; fără a exclude observaţia directă, ea tinde spre concluzii suficient de largi (...); această sinteză se poate opera în trei direcţii:
- geografică - dacă dorim să integrăm cunoştinţe relative la grupuri învecinate;
- istorică - dacă urmărim reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populaţii;
- sistematică - dacă izolăm, pentru a-i acorda atenţie specială, un anumit tip de tehnică, un obicei, sau o instituţie (...)
În toate cazurile, etnologia cuprinde ca demers preliminar etnografia şi constituie prelungirea acesteia"
Antropologia "vizează o cunoaştere globală a omului, cuprinzând subiectul în toată extinderea lui istorică şi geografică, aspirând la o cunoaştere aplicabilă ansamblului dezvoltării umane de la, să spunem, hominizi până la rasele moderne şi căutând să ajungă la concluzii, pozitive sau negative, valabile însă pentru toate societăţile umane, de la marele oraş modern până la cel mai mic trib melanezian"
- antropologie :: etnologie :: etnografie
"În acest sens se poate spune, aşadar, că între antropologie şi etnologie există acelaşi raport care a fost definit mai sus între aceasta din urmă şi etnografie" (Claude Levi-Strauss)
- antropologie/etnologie/etnografie
"Etnografia, etnologia şi antropologia nu constituie trei discipline diferite sau trei concepţii diferite despre aceleaşi studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiaşi cercetări" (Claude Levi-Strauss)
UE
Ce este UE?
Ce este Uniunea Europeană?Uniunea Europeana este o organizatie care include 25 de state de pe continentul european: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia si Ungaria, formând un spatiu cu peste 450 de milioane de locuitori.
Obiectivele UE:
- crearea unei cetatenii europene;
- consolidarea unui spatiu al libertatii, securitatii si justitiei;
- promovarea progresului economic si social ;
- afirmarea rolului Europei în lume.
Sinergologia
Sinergologia este o disciplina din domeniul comunicatiei, o metoda de descifrare a comportamentului nonverbal inconstient. Este o stiinta relativ nou aparuta (1996) a carei baze au fost puse de Philippe Turchet. Este un fenomen intalnit zi de zi iar aceasta stiinta studiaza practic echilibrul dintre ceea ce spui si ceea ce gandesti, ce simti, ce esti.
Cyberdependentza
O echipa de cercetatori americani incearca sa dovedeasca faptul ca un astfel de comportament, navigarea pe internet, care afecteaza, potrivit concluzilor trase de acestia, un "internaut" din opt, merita un diagnostic medical.
Studiu.
Circa 14% dintre utilizatorii de Net americani dau semne de "cyberdependenta", potrivit unui studiu publicat de scoala de medicine a Universitatii Stanfort (California). Acest studiu realizat telefonic pe 2.513 persoane repartizate in cele 50 de state americane, este primul de asemenea anvergura destinat masurarii utilizarii excesive a internetului si problemelor pe care le poate provoca.
Cyberdependenta, este prea putin studiata pana acum, nu este recunoscuta drept o patologie mintala in totalitate: "O parte semnificativa din populatie prezinta semne suficient tangibile pentru a putea fi catalogate drept o problema, chiar daca nu se poate vorbi inca despre o dependenta de internet", spune dr. Abujaud.
Studiu.
Circa 14% dintre utilizatorii de Net americani dau semne de "cyberdependenta", potrivit unui studiu publicat de scoala de medicine a Universitatii Stanfort (California). Acest studiu realizat telefonic pe 2.513 persoane repartizate in cele 50 de state americane, este primul de asemenea anvergura destinat masurarii utilizarii excesive a internetului si problemelor pe care le poate provoca.
Cyberdependenta, este prea putin studiata pana acum, nu este recunoscuta drept o patologie mintala in totalitate: "O parte semnificativa din populatie prezinta semne suficient tangibile pentru a putea fi catalogate drept o problema, chiar daca nu se poate vorbi inca despre o dependenta de internet", spune dr. Abujaud.
Wednesday, January 10, 2007
Socializare...
Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate". Desi multi teoreticieni sunt de acord cu aceasta definitie generala, studiul socializarii este cel mai bine descris ca fiind locul comun al unui numar de probleme si teme care sunt, ele insele, produsul ciocnirilor dintre conceptiile diferite referitoare la structura societatilor, natura relatiilor sociale si culturale si problema individului- subiect. Prima chestiune pe care ar trebui s-o luam in considerare este in ce sunt socializati indivizii sau grupurile. Exista mai multe moduri de abordare. Mai intii, in ce intram noi sau oamenii in general, la nastere - in ce culturi, seturi de valori, reguli, ideologii si conditii sociale suntem socializati (proces numit adesea transmitere culturala )? In al doilea rind, ca rezultat a ce sau ca reactie la ce, devenim noi ceea ce devenim? Aceasta problema se asociaza cu dezbaterile referitoare la originile si dezvoltarea subiectivitatii noastre, a simtului sinelui si a identitatii individuale. Astfel de probleme servesc la formularea unui set de teme privind "circumstantele" socializarii - cum se realizeaza acest proces si cu ajutorul caror agenti? Este posibil ca procesul sa fie privit mai degraba ca fiind ghidat de o logica sociala mecanica si relativ predefinita, care toceste zimtii individului, angrenindu-I in "marea masinarie" a societatii, sau ar trebui sa fim mai preocupati de examinarea dezvoltarii negociate a constiintei de sine si a identitatii, prin intermediul interactiunilor continue si prin dobindirea limbajului?
Parea generala si intuitiva, luata ca atare, referitoare la socializare este ca aceasta priveste, in mod esential, copilul si copilaria, ca reprezinta o forma timpurie de "antrenament total" sau de "modelare" prin care trec toti copiii. Aceasta viziune a stat la baza abordarilor sociologice si psihologice traditionale, in mai multe moduri. Este important sa notam procesul determinist, mecanic, unidirectional, pe care il presupune adesea. Copiii, prin definitie imaturi si dezordonati, care implica, dupa cum observa si Campbell (1975), "amenintari imense si incalculabile pentru ordinea sociala", sunt transformati in adulti, maturi, competenti si ordonati din punct de vedere social, cu ajutorul unui sistem programat de instruire, de recompense si pedepse. Copiii sunt ca niste "vase goale" ce asteapta sa fie umplute de catre rezervoarele sociale si culturale ale societatii din care fac parte. Daca nu sunt "umpluti" sau socializati corect - se continua rationamentul- va rezulta un produs defect sau deviat. Din ce in ce mai mult, in ultimii ani, aceasta viziune rigida despre socializare a ajuns sa fie criticata, contestata si amendata.
Principala problema este cea a determinarii si a continuitatii sociale. Wrong (1961) a considerat ca viziunea rigida, functionalista, a incercat sa minimalizeze functia conservatoare a socializarii. El respinge hotarit notiunea de "societate" care se conserva si se reproduce pe "sine", prin simplul fatp de a "fixa" indivizii in anumite roluri sociale predefinite. Numind-o viziune "supra-socializata", el sugereaza, mai departe, ca aceasta nu poate explica in mod adecvat schimbarea sociala sau varietatea individuala. Din aceste critici se naste si problema participarii active a individului. Interactionistii simbolici, ca Mead si Schutz, au argumentat ca individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile situatiilor de invatare. Aceasta implica o distantare considerabila de modelul pasiv al "absorbtiei", care a caracterizat viziunile traditionale asupra relatiei parinte - copil si profesor- copil.
O distantare logica ulterioara fata de acest modelapare, in mod implicit, in lucrarile mai recente. Dintr-o perspectiva rigida, socializarea este un proces care inceteaza gradat, pe masura ce subiectul trece de la copil prin adolescent la adult. Functia educatiei a fost considerata cruciala in mai multe privinte, iar terminarea scolii a fost identificata cu sfirsitul acestui proces sau, cel putin, cu o intrerupere semnificativa, a lui. Doua chestiuni sunt importante aici: trebuie oare sa vedem socializarea ca proces finit, care, in societatile industrializate, se termina o data cu adolescenta, sau ea este, de fapt, un proces care dureaza toata viata, un proces prezent in toate interactiunile vechi si noi, familiare sau nefamiliare. Berger si Luckmann (1971), de exemplu, disting intre formele de socializare primara si secundara, dar noteaza ca "socializarea nu este niciodata totala, niciodata terminata". In al doilea rind, acasta chestiune ridica, in schimb, problema relatiei dintre socializarea timpurie, primara, a copiilor si experienta ulterioara. In ce masura yrasaturile fundamentale si inalterabile de comportament si gindire sunt stabilite in copilarie ? Desi acest punct de vedere a fost in general sustinut, Goffman (1968) a demonstrat in opera sa ca anumite procese de resocializare, prin ocupatii si situatii institutionale cum ar fi inchisorile si azilurile de boli mintale, pot provoca si altera grav identitatea individului si simtul sinelui.
In cele din urma, abordarile contemporane iau in considerare problema relatiilor de putere, sugerind ca, in abordarile rigide ale conceptului, chestiunea inegalitatii si a controlului social a fost adesea eclipsata printr-un consens presupus. In acest sens, nu doar socializarea, ci si conceptele de copilarie si tinerete au stat la baza reexaminarii critice (Arie, 1962, Murdock si McCron, 1976). Mai precis, relatiile dintre cei care socializeaza si cei care sunt soccializati - parinti, profesori, copii s.a.m.d. - au fost plasate in contextul relatiilor de clasa si al relatiilor dintre sexe. Aceasta accentuare a redefinit considerabil functiile socializarii, in termenii reproducerii sociale si culturale a anumitor seturi de valori, idei si activitati care confirma si mentin relatiile de clasa sociala, de gender, precum si alte relatii, servind astfel la perpetuarea inegalitatilor si ideologiilor care izvorasc de aici.
Socializarea este deci un termen care solicita o atentie speciala. Implicatiile ei pot fi utile, chiar in contextul dezbaterilor si diferentelor de interpretare, pentru ca ridica o serie de probleme fundamentale.
Sursa: "Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale", autor: colectiv, ed. Polirom, 2001.
Parea generala si intuitiva, luata ca atare, referitoare la socializare este ca aceasta priveste, in mod esential, copilul si copilaria, ca reprezinta o forma timpurie de "antrenament total" sau de "modelare" prin care trec toti copiii. Aceasta viziune a stat la baza abordarilor sociologice si psihologice traditionale, in mai multe moduri. Este important sa notam procesul determinist, mecanic, unidirectional, pe care il presupune adesea. Copiii, prin definitie imaturi si dezordonati, care implica, dupa cum observa si Campbell (1975), "amenintari imense si incalculabile pentru ordinea sociala", sunt transformati in adulti, maturi, competenti si ordonati din punct de vedere social, cu ajutorul unui sistem programat de instruire, de recompense si pedepse. Copiii sunt ca niste "vase goale" ce asteapta sa fie umplute de catre rezervoarele sociale si culturale ale societatii din care fac parte. Daca nu sunt "umpluti" sau socializati corect - se continua rationamentul- va rezulta un produs defect sau deviat. Din ce in ce mai mult, in ultimii ani, aceasta viziune rigida despre socializare a ajuns sa fie criticata, contestata si amendata.
Principala problema este cea a determinarii si a continuitatii sociale. Wrong (1961) a considerat ca viziunea rigida, functionalista, a incercat sa minimalizeze functia conservatoare a socializarii. El respinge hotarit notiunea de "societate" care se conserva si se reproduce pe "sine", prin simplul fatp de a "fixa" indivizii in anumite roluri sociale predefinite. Numind-o viziune "supra-socializata", el sugereaza, mai departe, ca aceasta nu poate explica in mod adecvat schimbarea sociala sau varietatea individuala. Din aceste critici se naste si problema participarii active a individului. Interactionistii simbolici, ca Mead si Schutz, au argumentat ca individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile situatiilor de invatare. Aceasta implica o distantare considerabila de modelul pasiv al "absorbtiei", care a caracterizat viziunile traditionale asupra relatiei parinte - copil si profesor- copil.
O distantare logica ulterioara fata de acest modelapare, in mod implicit, in lucrarile mai recente. Dintr-o perspectiva rigida, socializarea este un proces care inceteaza gradat, pe masura ce subiectul trece de la copil prin adolescent la adult. Functia educatiei a fost considerata cruciala in mai multe privinte, iar terminarea scolii a fost identificata cu sfirsitul acestui proces sau, cel putin, cu o intrerupere semnificativa, a lui. Doua chestiuni sunt importante aici: trebuie oare sa vedem socializarea ca proces finit, care, in societatile industrializate, se termina o data cu adolescenta, sau ea este, de fapt, un proces care dureaza toata viata, un proces prezent in toate interactiunile vechi si noi, familiare sau nefamiliare. Berger si Luckmann (1971), de exemplu, disting intre formele de socializare primara si secundara, dar noteaza ca "socializarea nu este niciodata totala, niciodata terminata". In al doilea rind, acasta chestiune ridica, in schimb, problema relatiei dintre socializarea timpurie, primara, a copiilor si experienta ulterioara. In ce masura yrasaturile fundamentale si inalterabile de comportament si gindire sunt stabilite in copilarie ? Desi acest punct de vedere a fost in general sustinut, Goffman (1968) a demonstrat in opera sa ca anumite procese de resocializare, prin ocupatii si situatii institutionale cum ar fi inchisorile si azilurile de boli mintale, pot provoca si altera grav identitatea individului si simtul sinelui.
In cele din urma, abordarile contemporane iau in considerare problema relatiilor de putere, sugerind ca, in abordarile rigide ale conceptului, chestiunea inegalitatii si a controlului social a fost adesea eclipsata printr-un consens presupus. In acest sens, nu doar socializarea, ci si conceptele de copilarie si tinerete au stat la baza reexaminarii critice (Arie, 1962, Murdock si McCron, 1976). Mai precis, relatiile dintre cei care socializeaza si cei care sunt soccializati - parinti, profesori, copii s.a.m.d. - au fost plasate in contextul relatiilor de clasa si al relatiilor dintre sexe. Aceasta accentuare a redefinit considerabil functiile socializarii, in termenii reproducerii sociale si culturale a anumitor seturi de valori, idei si activitati care confirma si mentin relatiile de clasa sociala, de gender, precum si alte relatii, servind astfel la perpetuarea inegalitatilor si ideologiilor care izvorasc de aici.
Socializarea este deci un termen care solicita o atentie speciala. Implicatiile ei pot fi utile, chiar in contextul dezbaterilor si diferentelor de interpretare, pentru ca ridica o serie de probleme fundamentale.
Sursa: "Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale", autor: colectiv, ed. Polirom, 2001.
Tulburari de conduita la adolescenti
La adolescent crima este mai rara.In aceste cazuri rare,omorul din neglijenta,accidental este mai des.
Cu implicatii dintre cele mai grave,in tulburarile de comportament este furtul.
In ontogeneza timpurie,furtul se manifesta sub o forma incipienta,prin insusirea fortata sau brutala a jucariei partenerului,ca mai tarziu sa ia forma insusirii obiectului dorit pe furis cu o nuanta de lasitate.Studiile din domeniul psihologiei
delicventei juvenile evidentiaza faptul ca la baza majoritatii furturilor se afla un sentiment de frustrare cu pronuntate note de anxietate.Furtul efectuat in banda imbraca forme mai grave si cu pronuntate note de teribilism,mai ales la tineri.
Vagabondajul,fuga de acasa se constituie ca o deteriorare comportamentala grava cu o evolutie spectaculoasa ce este dublata deseori de
alte forme aberante cum ar fi prostitutia si perversiunuile sexuale.
O serie de cercetari mentioneaza influentele negative exercitate asupra copilului de perceperea de catre acesta a relatiilor anormale dintre parinti.Astfel copilul poate fi tensionat si dereglat de atmosfera morala ,destramarea nefavorabila a familiei,decesul unuia dintre parinti sau al ambilor,prezenta unui parinte vitreg,alcoolismul parintilor,abaterile comportamentale ale parintilor,manifestarea lor triviala s.a.
Fenomenele respective pot fi provocate de o situatie biopsihologica sau de una economico-sociala necorespunzatoare.
In raport cu furtul,jaful este o forma de comportament foarte grava si
are loc sub amenintare sau ca act de violenta.Situatia comportamentala este tragica si mai complexa cand jaful se produce in banda,ceea ce evidentiaza caracteristicile peronalitatii dizarmonice.
Cu implicatii dintre cele mai grave,in tulburarile de comportament este furtul.
In ontogeneza timpurie,furtul se manifesta sub o forma incipienta,prin insusirea fortata sau brutala a jucariei partenerului,ca mai tarziu sa ia forma insusirii obiectului dorit pe furis cu o nuanta de lasitate.Studiile din domeniul psihologiei
delicventei juvenile evidentiaza faptul ca la baza majoritatii furturilor se afla un sentiment de frustrare cu pronuntate note de anxietate.Furtul efectuat in banda imbraca forme mai grave si cu pronuntate note de teribilism,mai ales la tineri.
Vagabondajul,fuga de acasa se constituie ca o deteriorare comportamentala grava cu o evolutie spectaculoasa ce este dublata deseori de
alte forme aberante cum ar fi prostitutia si perversiunuile sexuale.
O serie de cercetari mentioneaza influentele negative exercitate asupra copilului de perceperea de catre acesta a relatiilor anormale dintre parinti.Astfel copilul poate fi tensionat si dereglat de atmosfera morala ,destramarea nefavorabila a familiei,decesul unuia dintre parinti sau al ambilor,prezenta unui parinte vitreg,alcoolismul parintilor,abaterile comportamentale ale parintilor,manifestarea lor triviala s.a.
Fenomenele respective pot fi provocate de o situatie biopsihologica sau de una economico-sociala necorespunzatoare.
In raport cu furtul,jaful este o forma de comportament foarte grava si
are loc sub amenintare sau ca act de violenta.Situatia comportamentala este tragica si mai complexa cand jaful se produce in banda,ceea ce evidentiaza caracteristicile peronalitatii dizarmonice.
Blog?
Un weblog (prescurtat blog) este o publicaţie web ce conţine articole periodice, ce au de obicei caracter personal - asemenea unui jurnal, fiind afişate în ordine cronologică inversă.
Dacă la început weblogurile erau actualizate manual, cu timpul au apărut unelte care să automatizeze acest proces şi care au făcut acest gen de publicaţii accesibil publicului larg. Utilizarea unui astfel de software bazat pe navigator este acum un aspect obişnuit al bloggingului.
Scopul blogurilor variază foarte mult, de la jurnale personale la arme ale campaniilor politice, ale programelor media sau ale diferitelor companii. De asemenea, ele variază şi în funcţie de autor - de la unul singur la o comunitate întreagă.
Multe webloguri permit vizitatorilor să lase comentarii publice, care pot crea la o comunitate de cititori centrată în jurul blogului; altele nu sunt interactive. Blogurile pot constitui, de asemenea, o sursă importantă de câştig.
Totalitatea weblogurilor şi a autorilor de bloguri a fost denumită blogosferă.(vezi Blogosfera românească)
Legături externe
Bloguri, cu service în limba română
Bloguri cu service în alte limbi
Ce este spam-ul?
Spamming (sau spam) este procesul de expediere a mesajelor electronice nesolicitate, de cele mai multe ori cu caracter comercial, de publicitate pentru produse şi servicii dubioase, practicată în industria e-marketingului şi de proprietarii de situri pornografice. Spam-ul se distinge prin caracterul agresiv, repetat şi prin privarea de dreptul la opţiune.
Un mesaj care vine în urma consimţământului exprimat în prealabil de destinatar nu este spam. Detalii legale referitoare la spam sunt prevăzute în ”Legea 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice” (Art. 12).
Origine
Termenul Spam a apărut mai întâi pe grupurile de discuţii USENET, cu referire la EMP (Excessive Multi Posting) şi ECP (Excessive Cross Posting). Astăzi este folosit şi pentru a descrie UBE (Unsolicited Bulk E-mail) şi UCE (Unsolicited Commercial E-mail).
Denumirea de Spam este derivată dintr-o schiţă umoristică a grupului britanic Monty Python, în care într-o cafenea, orice de pe meniu includea SPAM, o gustare din carne de porc. În timp ce un client întreabă pe ospătar dacă are ceva care să nu conţină SPAM, acesta înşiră din nou meniul plin de SPAM. La final, un cor de vikingi se alătură cântând "SPAM, SPAM, minunatul SPAM, gloriosul SPAM", acoperind toată conversaţia.
Descriere
Spamming-ul este o metodă de promovare foarte ieftină şi succesul campaniei este proporţional cu numărul de destinatari, de aceea un mesaj este transmis la sute chiar mii de adrese simultan.
Conform unor studii recente, mesajele electronice nesolicitate reprezintă 60% din totalul e-mailurilor primite de o companie.
Spamul ne costă spaţiu de stocare utilizat pe e-mail servere, extra trafic intern pentru livrarea lor către angajaţi şi, nu in ultimul rând, timpul celor care le primesc. Un raport ne arată că, în medie, fiecare utilizator pierde zilnic 50 de minute pentru a verifica, sorta şi şterge mesajele nesolicitate. Astfel, la nivel mondial pierderile provocate de spam se estimează la 81,2 miliarde de dolari anual.
În România, unde există circa 3,13 milioane de utilizatori Internet, pagubele provocate de spam se cifrează la 269,1 milioane de dolari pe an, conform unor date furnizate de către Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiilor Informaţionale.
Monday, January 8, 2007
Subscribe to:
Comments (Atom)